ULTIMUL GALOP

Fiecare dintre cei plecați departe, în pribegie, a lăsat ceva drag: vatra, părinții, dealurile sau chiar blocurile copilăriei, prietenii, părinții… Toate acestea, fiecare în parte, are o semnificație și revine în minte și suflet ori de câte ori dorul de țară ne cuprinde sufletul. Vasile Tudorache o face în stilu-i caracteristic, în versuri profunde și armonioase dedicate unei ființe dragi: calul.

ULTIMUL GALOP

vasile tudorache

 

Vasile Tudorache _______

 

Când am plecat pentru întâia oară

Nu prea știam ce e acela dor,

Căci serile eu mă-ntorceam acasă

În spate cu o greblă și o coasă,

Și beam din apa rece din ulcior.

Dar depărtarea asta te doboară!

Atunci, în urma mea, pierit-au munții,

Iar satul meu se-ascunse după deal,

Un nechezat venea ca un prelung suspin

Ce prevestea c-o să-i devin străin,

Că am crescut cu mâna mea un cal

Ce aștepta să-i mângâi coama frunții.

Era o zi frumoasă, de mare sărbătoare,

Iar eu aveam să plec prin țări străine,

Am auzit tot mai departe bătăile de clopot

Și calul ce mă implora, fugând în ropot,

Să nu îl părăsesc că-i va fi dor de mine.

Dar nu l-am ascultat și sufletul mă doare!

Acum vin obosit din marea-nstrăinare,

Am revenit din nou, cu dorul greu de casă,

Și, uite, zăresc munții, văd satul după deal…

Dar, a pierit, de dorul meu, săracul cal…

Printre păianjeni văd o greblă și o coasă

Și plâng, lăsați-mă să plâng, tablou-acesta doare!

 

 

Iată poezia și într-o recitare a lui Lucian Dumbravă.