Umilință

Vasile David

Umilință

Și iată-mă întors, din nou, acasă,
Călcând cu talpa dor și nostalgie,
Pe cer aceeași lună luminoasă
Pândește-n iz de fân și elegie.

Se simte-un murmur, o tristețe surdă,
Un marș tăcut ce-abia îl auzim,
Peste sătucuri nenorocul zburdă
Și-mpinge parcă totu-n țințirim.

Bătrânii plâng pe paturi de spitale,
Nu părăsiți, doar triști și renegați,
Boțind în mâini bacșișul cât mai moale
Și să-l ofere celor ahtiați.

Totu-i pe bani, nimica nu contează,
Nici sentiment, nici viață și nici cruce,
Totu-i un târg și totul se pătează
Și, parcă, TOT spre-o văgăună duce.

Auzi – și vezi – la știrile de seară
Cum unor’ le-a ajuns la os cuțitul
Și te tot miri că în a noastră Țară
Mai mare-i cheltuiala ca venitul.

A sucombat printre minciuni speranța,
Unii nici nu mai știu dacă trăiesc
Și, an de an, s-a tot mărit distanța
Dintre cei triști și cei ce umilesc.

Lasă un răspuns