Valiza – cel mai de suflet lucru al emigrantului

       

elena loredana toc
Elena Loredana Țoc

Emigrazione-italiani

Valiza sau rucsacul, ”punga de leu” sau traista, românii care au emigrat au unul din aceste obiecte cu ei. O poveste despre cât de importantă poate fi valiza pentru un om, în cele ce urmează

Valiza, acel obiect mic sau mare, de culori închise sau viu colorată, acel obiect pe care unii îl ţin în casă doar de decor, pe şifonier,albită de  praful amarului de vreme de la ultima folosinţă, sau sub pat, plină de fotografii îngălbenite de timp şi scrisori de amor din tinereţe, valiza, deci, a fost prezentă în viaţă mea încă din timpul copilăriei. Tata fiind marinar, o vedeam mereu deschisă atunci când se întorcea dintr-un voiaj, cu parfum de mare şi de vapor, sau închisă şi tristă, atunci când trebuia să plece. Valiza, spuneam, atât de mult parte a existenţei mele că, am  devenit efectiv alergică numai la simpla ei vedere.

“Îmi iau valizele şi plec!” , îmi spuneam, decisă fiind să închei o căsnicie de zece ani, acel capitol urât din viaţa mea care îmi adusese multă suferinţă, o căsnicie plină de violenţă fizică, trădări, minciuni şi mai ales nepăsare din partea celui ce îmi fusese soţ.

Urcam cu paşi tremurânzi scările tribunalului. Într-o maleta albă şi o pereche de pantaloni negri, eram o fantomă…slăbisem şaptesprezece kilograme. Undeva în multime era el, într-o zăpăcitoare cămaşă tropicală şi o faţă superbronzată, părea că doar ce debarcase de pe o navă de croazieră şi că tot ce se desfăşura în faţa ochilor lui era o piesă de teatru ieftină pe care ar fi vrut să o vadă cât mai repede terminată.

Am avut puterea să merg până la capăt!

A urmat un an şi jumătate de psihoterapie, pentru a-mi vindeca rănile adanc săpate în sufletul şi mintea mea, şi multe rugăciuni, dar în bătălia cu Doamna Frică, Doamna Panică şi Doamna Depresie aveam să  înving eu!

A fost greu, atât cât poate fi de greu unei mame singure cu copilul ei. Valizele noastre erau mereu pregătite, pentru că, oricât de mult munceam, neajunsurile ne obligau să schimbăm mereu casa în care stăteam. Eram noi şi valizele!

Am reuşit să rezistăm astfel doar patru ani.

Şi cum auzeam tot mai des despre românii plecaţi la muncă în străinătate, îmi încolţise în minte această idee, o himeră.

“Voi pleca! Dar unde, cum?” Nu aveam rude sau prieteni apropiaţi care să fi plecat. Încă din adolescenţă eram îndrăgostită de Italia, de muzică, de filme, iar în facultate studiasem limba italiană, deci era singură ţară unde aş fi putut pleca.

Era ultima mea speranţa! Rămasă fără loc de muncă, cu responsabilitatea unui copil, plata chiriei şi tot ceea ce însemna întreţinerea unei case, mă obligau efectiv la un gest extrem.

Reuşisem să găsesc, în multele mele investigaţii, numere de telefon, persoane aflate în Italia, majoritatea dispuse să mă ajute, printre acestea o doamnă, deţinătoarea unui restaurant la Firenze. Vocea, modul de vorbi şi mai ales disponibilitatea acesteia m-au convins.

Aş vrea să trec peste momentul despărţirii de copilul meu, acea zi fiind atât de dureroasă pentru amândouă, încât am decis să închid amintirea ei într-un colţ al minţii mele şi să încerc, pe cât pot, să nu o mai deschid niciodată. Spun doar că au fost multe lacrimi…multe!

valiza

Iată-mă, aşadar, eu şi valiza, ajunsă la Stazione Santa Maria Novella din Firenze. Nu ştiu dacă îmi era sau nu frică, ştiu doar că atenţia mea era ajunsă la cote maxime… Trebuia să am grijă de mine pentru a putea să îmi cresc copilul. Nu trebuia să mi se întâmple nimic rău, pentru că eram singura figură de referinţă din viaţa fiicei mele, rămasă provizoriu la sora mea, de unde aveam să o iau aşa cum îi promisesem la plecare, “repede”. Pe lângă valiza de haine, aveam cu mine o altă valiză, invizibilă dar cea mai importantă, cea plină de vise, de speranţe. Trebuia să reuşesc!

Fiul doamnei a fost cel care m-a aşteptat la gară şi care m-a dus la restaurantul unde ar fi trebuit să muncesc. Am fost întâmpinată româneşte, cu toată căldura şi bunătatea cu care doar noi românii ştim să o facem. Toţi angajaţii erau români, iar acest lucru îmi dădea parcă ceva mai mult curaj, fiind pentru prima dată într-o ţară străină. Mi s-a spus că pentru început voi locui în casa unui prieten al doamnei, italian, care se oferise să îmi dea o cameră în care să pot locui o perioadă, în schimbul chiriei urmând să fac curăţenie, să spăl şi să calc.

Nu lucrasem în viaţa mea într-un restaurant, nici vreo pregătire în domeniu nu aveam, dar, aşa cum se spune pe la noi . “nevoia te învaţă”. Începutul, deci, nu fusese deloc anevoios, aşa cum mă aşteptasem. Aveam o cameră decentă şi în fiecare zi mergeam la muncă. Însă, la scurt timp după, aveam să realizez că lucrurile nu stăteau atât de roz cum mi se înfăţişaseră la început. Doamna îmi adusese la cunoştinţă faptul că nu mă poate plăti, iar munca mea era în schimbul acelei farfurii de mâncare primite zilnic, că va încerca totuşi să mă ajute să îmi găsesc un alt post, iar zilele în acea cameră micuţa de la mansarda apartamentului unde stăteam, îmi erau numărate. Nu eram speriată, însă acel “repede” promis fiicei mele la plecare se îndepărta tot mai mult.

După o lună, fără un leu în buzunar, am fost obligată să accept propunerea fetei ce lucra ca bucătăreasă, de a împărţi camera în care locuia, o cameră extrem de mică cu doar un pat, un şifonier şi un duş improvizat într-un colţ al acesteia. O după-amiază întreagă am curăţat acea încăpere, surpinderea cea mai mare fiind, nu mizeria de acolo, ci când am găsit şifonierul plin de cearceafuri murdare. Aveam să aflu curând de ce! Aşadar, după o zi de muncă, un duş făcut în grabă, îmi aşteptam colega de cameră. Undeva târziu în noapte am primit un telefon în care aceasta mă invita să plec pentru câteva ore, deoarece ea avea un client. “Te sun eu când termin!” Priveam şocată telefonul! Trebuia să împart patul cu o fată care, pentru a-şi rotunji veniturile uneori “avea clienţi”! Iar eu, în acel pat, pe unde se perindau toate acele persoane trebuia să dorm! Stăteam cu geanta pe umăr, lângă Dom-ul din Firenze, mult după miezul nopţii aşteptând să “am liber” pentru a mă putea întoarce. Îmi era frig, frică şi aveam o puternică senzaţie de vomă! Aveam în ochi imaginea acelui munte de lenjerii murdare îndesate în unicul şifonier existent acolo… A fost prima noapte dintr-o serie de multe alte nopţi în care eram invitată afară.

Reuşisem să mă angajez într-un supermarket, o mică primă victorie.

În perioada petrecută în acel restaurant legasem prietenii , una dintre acestea fiind ceva mai specială, un început timid de relaţie. Un el italian, un el poliţist la poliţia penitenciarelor, un el care, atunci când a aflat că locuiam în acele condiţii s-a oferit să îmi acorde sprijinul său total, un el , cu care, fără să îl cunosc foarte mult, mă vedeam deodată locuind în aceeaşi casă.

În cercul puţinelor persoane cunoscute în decursul acelor luni eram deja invidiată. Venită singură, cu valiza după mine, şi în atât de scurt timp aveam un loc de muncă, cu contract, o casă şi chiar un bărbat. Eram, în viziunea lor “sistemata”. Lui îi plăceau foarte mult copiii şi înţelegând suferinţa mea, am hotărât că este momentul să îmi aduc copilul lângă mine. Observasem în comportamentul lui atitudini care îmi dăduseră de gândit, însă, încercam să minimizez, fericirea de a avea totul la doar patru luni de la venirea mea în Italia, fiind mai presus de orice.

Casa în care locuiam era mare, amenajasem frumos camera fiicei mele, dar eram din ce în ce mai speriate de tot ce se întâmpla în interiorul acelor pereţi, atât de speriate că ajunsesem sa ne încuiem în camera ei. El suferea de somnambulism şi în fiecare noapte făcea lucruri pe care a doua zi nu şi le amintea. Devenea agresiv, agresivitate pe care o manifesta chiar şi ziua, taciturn şi violent. Noaptea în care m-am trezit ameninţată cu pistolul pe care îl avea în dotare a fost picătura care a umplut paharul. Groaza din acele momente nu poate fi descrisă în cuvinte. Din cauza geloziei lui am fost concediată. Eram efectiv pe stradă, de data aceasta şi cu copilul de mână.

Am plecat la Padova, noi două şi valizele, unde muncea o veche cunoştinţă de-a mamei. Îmi promisese că mă va ajuta. De data aceatsa eram disperată şi mă agăţam de oricine îmi putea da o mâna de ajutor. Am fost “cazate” în casa fiului acesteia, casă care era subînchiriată altor două persoane. Împărţeam camera cu o femeie pentru care regulile de igienă erau o enigmă, iar cealaltă încăpere a casei era ocupată de un individ a cărei singură îndeletnicire era alcoolul. Persoane simple, la prima vedere de o calitate îndoielnică, dar care s-au dovedit a fi extrem de inimoşi. Chiar de a doua zi aveam să realizez că toate promisiunile respectivei erau doar vorbe în vânt. Fuseserăm aruncate acolo şi zile la rând nu şi-a făcut simţită prezenţa. Din mila celor doi cu care locuiam, primeam câte un ou sau un wurster, câţiva biscuiţi sau o bucată de pâine. Niciodată prunele nu mi s-au părut mai delicioase ca în acea perioadă, pentru că reprezentau cam toată hrana noastră. Reuşisem să găsesc câteva ore la curăţenie la o doamnă din vecinătate şi cu cei puţini euro câştigaţi am avut parte de un adevărat festin. Trei săptămâni, trei lungi săptămâni de foame , plâns şi disperare. Se apropia începerea anului şcolar, eu nu reuşisem să găsesc de muncă, închisă fiind în acea casă, care nu se afla în Padova , ci într-un sătuc din apropiere, deci trebuia să iau o decizie. Şi iată-ne din nou cu valizele pregătite, şi iată-ne pe drumul de întoarcere acasă. Toate speranţele mele se năruiseră. Experientă mea italiană fusese o catastrofă. În ţară nu mă aştepta o situaţie prea fericită. Trebuia să o iau efectiv de la zero. Mă prăbuşisem total, însă ceea ce mă durea enorm era faptul că nu reuşisem să dau o siguranţă, o stabilitate copilului meu. Eram două frunze purtate de vânt dintr-un loc în altul. Orice fiinţă are nevoie de rădăcini adânci pentru a se dezvolta…ale noastre nu existau şi când , pentru o scurtă perioadă, am simţit că prindem rădăcini, acestea s-au dovedit a fi mult prea firave!

Aş fi vrut să nu mă mai întorc niciodată în Italia, aş fi vrut să o iau de la capăt acasă, însă, între înfruntarea unei alte experienţe acolo şi sărăcia care ne aştepta în ţară, am ales prima variantă, pentru că FOAMEA NU CUNOAŞTE FRICA!

La nici o lună, din nou valize, din nou o despărţire dureroasă de copilul meu, lăsat în grija soră-mii, din nou autocar, din nou drum, din nou necunoscut!

Fusese foarte amară dezamăgirea provocată de acele persoane şi promisiunile lor deşarte, dezamăgită de acea latură a caracterului unora, că de data aceasta decisesem să mă bazez pe forţele proprii. Găsisem printr-o agenţie de plasare afortei de muncă în Italia, un post de “domestica” la un farmacist în Calabria. Trebuia, însă , să fac un popas la Roma, unde ar fi trebuit să semnez un fel de contract cu asociatul italian al agenţiei din România. În autocar am întâlnit o fată care îşi găsise de muncă prin aceeaşi agenţie şi deci, urma să aibe cam acelaşi itinerariu cu al meu. Nu ştiam ce ne aştepta, aşadar am decis să nu ne despărţim până la momentul în care trebuia să fim efectiv trimise la post.    Inconştienţă, curaj, disperare, nu ştiu care din toate astea predomină în astfel de situaţii. Aventura nu avea să se termine atât de simplu. Odată ajunse la Roma, după semnarea contractului, după ce am lăsat banii de comision, am fost trimise într-un apartament unde mai aşteptau încă şase femei, una dintre acestea fiind acolo de peste trei săptămâni. “Nu mirosea a bine” deloc! Am aşteptat în acel apartament, dormind pe saltele şi printre bagaje fel de fel, timp de trei zile, în cea de a treia zi fiind decise eu şi colega mea de drum să chemăm carabinierii. Nu a fost nevoie să o facem pentru că agentul italian decisese în acea zi să ne trimită la locurile de muncă promise.

Era o zi de octombrie 2010 şi astfel viaţa m-a trimis într-un mic orăşel numit Ciro’Marina. Nu auzisem de el niciodată, aşa cum nu auzisem de Calabria, zona din sudul Italiei în care se află. Îmi amintesc şi acum chipul simpatic al domnului aşezat pe bancheta din spate a autocarului, care, la puţin timp după ce îl întrebasem unde este Ciro’Marina, îmi spune: “Aici trebuie să cobori!” Şocată, dar fără a scoate un cuvânt, îmi spusesem în sinea mea :” Asta-i nebun? Cum aici? În deşertul asta?” Şi uite aşa mă trezesc singură în miez de noapte, sub un pod desenat cu graffitti şi plin de afişe vechi, rupte! Şi uite aşa reîncepe aventura mea italiană! Şi uite aşa, trăiesc aici, în Calabria de peste patru ani!

“Prietena” mea valiza nu m-a părăsit nici până azi, însoţindu-mă în drumurile mele acasă, acolo unde se află fiica mea, acel “repede” transformându-se în lungi, lungi ani! Am reuşit să ne găsim o oarecare stabilitate, un oarecare echilibru, însă acele rădăcini, despre care vorbeam mai sus, sunt prinse într-o dună de nisip, deloc sigură şi total neprielnică dezvoltării.

Cu ceva vreme în urmă, cineva, referindu-se la viaţa celor plecaţi în străinătate folosea termenul de “telenovelă”. Chiar dacă intenţia respectivei era una răutăcioasă, cred că experienţele noastre sunt o reală telenovelă, povestea fiecăruia dintre noi, fiind un episod al acesteia.

Azi a fost episodul meu!

Elena Loredana Țoc