Viață de badantă îmbătrânită printre străini

Sărăcia, lipsurile, anii grei petrecuți printre străini, necazurile pe care nu a putut să și le plângă în tihnă, să și le ducă până la capăt, să-și ducă părinții pe drumul fără întoarcere, munca istovitoare, bătrâna bolnavă de Alzheimer de care a avut grijă mai mult ca de propriii copii, au îmbătrânit-o

Copiii și i-a lăsat în grija cumnatei. Soțul i-a murit în ziua în care băiatul împlinea 9 ani. Și-a pus un fier de călcat pe piept ca să vadă dacă s-a încălzit și a murit. Unora li se dă de SUS înainte, altora după, iar unii nu primesc niciodată o viață bună sau acceptabilă.

Doinița face parte din ultima categorie. A avut de mică o viață chinuită, părinții se certau din nimicuri, maică-sa bea cot la cot cu tată-său, iar alcoolul i-a băgat în pământ pe amândoi la interval de două luni unul față de altul. I-a plâns pe ascuns, sora bătrânei de care îngrijea era foarte rea, nu suporta să o vadă plângând, pentru că o decepționa!

Unde putea să se ducă fară acte? Cum ar mai fi ajuns în Italia? Rămânea singură, când punea capul pe pernă, atunci se gândea la toți.

Copiii cât primeau, oare, din cât trimitea ea? Cumnată-sa se lăudase ultima dată că și-a cumpărat o mașină nouă de spălat, cu ce bani?

Nimeni nu i-a bătut la uşă să o întrebe dacă are nevoie de ceva, nici măcar copiii n-au înțeles-o. S-au făcut mari și s-au distanțat, abia dacă o însoțesc la vreun control medical atunci când vine în România, că na, nu mai cunoaște rosturile, spitalele, nu mai știe nimic, iar când vine în România este o ocazie bună să vadă cum stă cu sănătatea.

Doinița nu mai lucreză cu contract, acum lucrează la ore, acum nu-i mai cere nimeni socoteală dacă întârzie la cumpărături. Când era badantă alerga pe stradă de la un magazin la altul, ca să nu lase bătrâna prea mult singură, doar cu sora ei, pentru că o plăteau și trebuia să fie 24 de ore din 24 acolo.

Când avea liber, joia după-amiaza, nu știa ce să facă. Unde să se ducă dacă nu avea prieteni, familie, rude? Nimeni nu o suna, folosea telefonul să vorbească în România din când în când și să le comunice codul de la transferul de bani.

Își întreba copiii ce au mâncat, dacă au ce le trebuie, dacă le este bine. Cel mic și-a rupt mâna că s-a urcat pe un gard și a căzut. Ea nu a fost acolo… și nici nu a putut să fie supărată pentru că o întrista pe sora bătrânei. Împingea căruciorul greu de 100 de kg și se simțea ca un animal de povară, nu ca o femeie încă tânără și cu viitorul în față. Nimeni nu-i zicea o vorbă bună, ce-aveau cu ea? Cel de Sus știe!

De aproape 17 ani luptă să se ridice deasupra necazurilor care fac parte din viața ei. Eu cred că Doinița luptă de când s-a născut.

Este prietenă bună cu Franca. Franca are 58 de ani, dar nu i se citește vârsta pe chip. Doinița are 57 de ani, dar e îmbătrânită. Franca nu a privit-o cu dispreț niciodată, este unica ei prietenă. Își cunosc viețile reciproc, vieți la poluri opuse ca-n „Prinț și Cerșetor”.

De 12 ani  are psoriazis și s-a simțit deodată sfârșită și bătrână. Cumva, ceea ce a simțit și-a pus amprenta pe chipul ei. Așteaptă să-i treacă viața, să-i treacă repede cât i-a mai rămas de trăit, zâmbește puțin, pare abrutizată, dar este cel mai încercat om din câți am cunoscut până acum.

Mirela, 37 de ani

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it