Violeta – o luptătoare și o învingătoare pentru că a rămas în viață

     Violeta este una din femeile care s-a alăturat campaniei noastre împotriva violenței domestice. Despre ea am scris cu alte ocazii lucruri deosebite, legate de mărinimia sa, de profesionalismul său. Astăzi o poveste mai puțin fericită spusă chiar de ea.

         Ca și femeile din celelalte două cazuri prezentate anterior, Violeta este o luptatoare și o învingătoare pentru că a rămas în viață. Povestea ei, însă, scoate la iveală o altă latură dură și cruntă pe care o trăiesc multe femei pe lângă violența în sine: corupția de care suferă societatea românească, corupția care sălășluiește în instituțiile statului, instituții care trebuie să apere de astfel de episoade crude pe oricare cetățean al ei. Lipsa punerii în aplicare a legilor care pedepsește violența încurajează pe acești indivizi să își ducă mai departe metehnele și să își satisfacă permanenta dorință de a lovi femeia din fața lor. Din păcate astfel de lovituri, în foarte multe cazuri, duc la deces.

         „În 1991, după ce m-am mutat în casa socrilor mei, soțul a început să muncească din ce în ce mai rar iar pe mine să mă trateze ca pe un nimeni. Schimba des locurile de muncă iar salariile erau mizerabile, îi plăceau femeile și alcoolul iar toți banii pe care îi câștiga îi cheltuia cu prietenii de pahar și cu amanta de serviciu. Permanent avea câte una. Am avut o viață foarte grea de la începutul mariajului. Lucram ca asistentă într-un spital iar munca, treburile casei și cei trei copii mă țineau ocupată tot timpul. Atunci când venea acasă dimineața, beat mort, duhnind a alcool și a parfum ieftin de femeie, dacă aveam curajul să îl întreb de unde vine la acea oră mă lovea ca și cum vinovată că el a lipsit toată noaptea de acasă eram eu. Foarte des ajungeam desculță în mijlocul drumului, cu toți trei copiii în brațe, fugind în încercarea de a scăpa de loviturile lui de o violență ieșită din comun.

 

        

       În 2003 a decis că împreuna cu nașul nostru să pună pe picioare o firmă de prelucrare a lemnului și să lucreze pe cont propriu. În toata naivitatea mea am sperat în zile mai bune, în liniște și în faptul că, poate, va înțelege că fiicele noastre au nevoie de un echilibru din partea ambilor părinți. Banii necesari începerii afacerii i-am procurat din vânzarea unei case a mamei mele și din mai multe împrumuturi pe care le-am făcut pe numele meu pentru că eram eu cea cu un loc stabil de muncă și cu un salariu fix. Atunci calculele erau simple, dintr-un presupus profit, în maxim doi ani puteau fi achitate toate datoriile și totul ar fi fost doar lapte și miere. Asta teoretic. Practic, însă, în 2005 firma, în urma unei proaste gestionări, a intrat în faliment. În urma falimentului am rămas cu toate împrumuturile de achitat și cu disperarea că ajung să nu îmi mai pot hrăni copiii.

         Sub presiunea datoriilor (banca îmi pusese poprire pe salariu) și sub presiunea disperării că el încă nu muncea și nici nu avea de gând să muncească, am plecat în Italia. A fost, poate, cea mai grea decizie din viața mea pentru că m-am văzut obligată să îmi las copiii cu cel care, deși tatăl lor, îi păsa doar dacă burta lui este plină, dacă are bani să își întrețină amantele care îi făceau și satisfăceau mendrele.

         M-am angajat ca asistentă medicală într-un spital în apropierea orașului Torino pentru că asta știam să fac cel mai bine. Într-un timp relativ scurt am reușit să achit datoriile însa cu eforturi aproape inumane. Munceam aproximativ 300 de ore lunar și fiecare ban căștigat îl direcționam către bănci. Eu aveam casa și masa asigurată la clinică iar salariul ajungea în întregime în România. Nu îmi permiteam să mă simt rău, la muncă mergeam chiar dacă eram bolnavă. Duceam dorul fetelor mele, muream de grija mamei care era bolnavă și doar credința în Dumnezeu m-a făcut puternică și am putut să trec peste acea perioadă. Dacă s-ar fi întâmplat ceva cu mine fetele mele ar fi rămas singure pe lume pentru că tatăl lor era tată doar cu numele.

         Ca să ma încurajeze să nu abandonez plata datoriilor, fostul soț mi-a propus să îmi facă act de donație pe casă, astfel, zicea el, nu ar fi putut s-o mai ipotecheze în cazul în care i-ar fi mai trecut prin cap asta. Habar nu aveam atunci că un act de donație poate fi atacat în instanță și poate fi anulat așa că am acceptat în ideea că fetițele mele vor avea asigurat un acoperiș deasupra capului.

         În această perioadă, în 2007, fiica cea mică s-a înscris la concursul „Antena Stars” pentru a putea câștiga marele premiu. Îmi simțea lipsa și îmi ducea atât de mult dorul încât în toată inocența ei a crezut că odată cu câștigarea marelui premiu întoarcerea mea acasă va fi necondiționată iar banii caștigați vor ajuta la achitarea tuturor datoriilor. Mititica de ea! Marele Premiu l-a câștigat (10.000 euro) pentru că are o voce de înger însă datoriile nu au fost achitate, tatăl ei a cheltuit banii fără scrupule cu veșnicii prieteni de pahar și cu cea cu care își facea de cap în acea perioadă.

         În 2011 datoriile au fost achitate în întregime de mine astfel la propunerea lui i-am adus pe toți patru în Italia dupa ce am închiriat o casa de îți era mai mare dragul să trăiești în ea. Îmi promisese că se va angaja și că va contribui la cheltuielile copilelor, însa nu a făcut altceva decât să își continuie viața de nabab pe care o dusese până atunci, să primească totul gratis deși eu munceam zilnic 13-15 ore pe zi ca să pot acoperi cheltuielile.

         Ori de câte ori îi găseam câte un loc de muncă îl refuza spunându-mi că el nu vrea să fie sluga „broscarilor”. Cât a stat în Italia m-a bătut o singură dată când eram în vizită la finii noștri. Știa că legile pentru violența domestică sunt foarte aspre și îi era frică să mă lovească iar atunci când a făcut-o, am chemat carabinierii. Nu l-au arestat, a fost lăsat liber sub semnătura mea. La puțin timp a vrut să plece in țară. Se simțea în pericol pentru că nu mai avea libertatea de a mă călca în picioare când avea chef, nu mă mai putea arunca desculță în stradă și nu îmi mai putea urla în față că atunci când vrea poate avea orice femeie dorește chiar în patul pe care eu l-am cumpărat cu munca mea și în casa care eu cred că este a mea.

         În tot timpul cât a stat în Italia am făcut și ceva modernizari la casa din țară iar prin 2013, după un scandal monstru și o bătaie soră cu moartea, a decis că vrea sa divorțeze de mine și să se mute cu amanta lui. Acțiunea de divort am intentat-o eu însă, în 2014, a reușit încă odată să mă prostească cerându-și iertare și promițându-mi că se va schimba, că nu va mai fi violent și că se va ocupa de fiicele noastre așa cum nu o făcuse niciodată înainte.

         Am retras cererea de divorț iar de aici încolo avea să înceapă un coșmar și mai mare. În realitate rugămințile lui de împacare au pornit de la faptul că nu mai avea cine să munceasca să îl intrețină și să îii asigure strictul necesar fără ca el sa miște un deget.

         Vedeți, această poveste a vieții mele, privită din afară, pare povestea unei femei care s-a lăsat prea mult la mâna bărbatului de lânga ea. Pare povestea unei femei care nu a știut să își impună punctul de vedere. În realitate sunt un om echilibrat, muncitor și înainte de toate am făcut tot posibilul ca fiicele mele să nu resimtă viața egoistă și dezorganizată a fostului meu soț. Întotdeauna am muncit pentru ele, m-am străduit ca starea lor de bine să aiba prioritate înaintea tuturor problemelor mele create de tatăl lor, am făcut tot posibilul ca măcar eu să fiu un exemplu de corectitudine, de om muncitor care găsește un echilibru in toate.

         În 2015, prin ianuarie, fostul soț a venit la mine în Italia, mi-a făcut bagajul, l-a trimis în țară și m-a convins să pun punct vieții de acolo și să mă întorc acasă alături de el. Zis și făcut! Tot în aceeași lună de ianuarie am început lucrările la un corp nou de casă după ce am modernizat casa pe care excrocul mi-o dăduse cu act de donație. În această casă urma să găzduiesc o familie de batrâni italieni care aveau să se transfere cu mine în România pentru că pensiile nu le permiteau să trăiască decent în Italia.

        

Alături de fiicele sale

        În octombrie 2016 când toate lucrările de renovare și construcție au fost finalizate viața mea s-a transformat în eternul circ în care am trăit periodic. A început să mă lovească zilnic și să pună presiune pe mine să părăsesc domiciliul santajându-mă emoțional . Nu am părăsit casa, am rezistat tuturor agresiunilor fizice și psihice iar dacă nu a obținut rezultatul dorit, în iunie 2017 mi-a intentat proces pentru a strica actul de donație facut pe numele meu. Motivul a fost unul halucinant: l-aș fi șantajat psiho-emoțional, că îndrăgostit fiind, pentru a mă aduce acasă din Italia unde plecasem de nebună lăsându-l cu copii minori să-i crească singur, mi-a făcut acea donație. Mizerabilul! Nu a spus că era pe drumuri de atunci dacă nu plăteam ipoteca, dacă nu-i plăteam datoriile la cămătari și diverse persoane pe care le excrocase… Agresiunile și amenințările au continuat până în Iunie 2018 când nu am mai suportat și am cerut un ordin de protecție, ordin pe care l-am obținut dar pe care l-a încălcat sistematic, având chiar și dosare penale „în lucru”. Polițiștii din zona au ignorat cererile mele de a pune în aplicare acel ordin spunând că hotărârea judecătorească era una ambiguă, că ei nu puteau face nimic chiar dacă eu le-am arătat că umblă permanent cu un cuțit in buzunar, că m-a atacat cu ranga, cu bâta etc…. Toate aceste pentru ca are rude în poliție, pentru că șeful de post este prietenul lui, iar eu singura pe lume, doar cu Dumnezeu și trebuia să fac față tuturor. În realitate aici intervine corupția din instituțiile statului și lipsa unei inițiative care să respecte legile în vigoare iar victima să fie aparată în fața agresorului. Polițistii din zonă, prieteni la cataramă ai individului au încălcat legile cot la cot cu el. Pentru că puteau, pentru că uniforma le dădea această putere și pentru că în fața unei femei ei păreau cei puternici.

         În acest moment locuiesc cu chirie cu fiicele mele și cu bătrâna italiancă de care îngrijesc și care s-a mutat în România ca să fie aproape de mine. Între timp bătrânul a murit. Eu mi-am reluat munca de asistentă în spital iar în casa pentru care am muncit cu prețul sănătătii și a tinereții mele nu pot merge pentru ca mi-a demontat centrala termică, m-a debranșat de la curent, m-a amenințat că ma omoară dacă mă prinde acolo și la fiecare reclamație a mea polițiștii spun că nu au ce sa-i facă.

         Într-o zi, în fața șefului de post am fost agresată de fostul soț. Nu i s-a făcut nimic, însă a doua zi eu am primit citație cum că sunt reclamată pentru calomnie. Statul român are în subordine instituții putrede, pline cu oameni corupți, incapabili de a-și face datoria pentru care, de altfel, sunt plătiți cu banii noștri, ai contribuabililor. Femeia în societatea romaneâsca este considerată un bun al barbatului, bun pe care individul îl poate folosi, arunca sau distruge. Depinde de moft, depinde de chef…

         Am fost întotdeauna o luptătoare, voi continua sa fiu una, nu voi ceda măcar de dragul copilelor mele care, ca și mine, sunt victimele propriului tată, a parazitismului și egoismului lui. Nu de puține ori am fost la un pas de a fi ucisa de loviturile primite. Dumnezeu a vrut ca eu să trăiesc și să continui să lupt pentru fiicele mele, de aceea voi continua, în ciuda corupției din sânul poliției, să reclam și să denunț violența și pe cel care o face.”

Un material rescris în urma unui interviu

realizat de Doina Mustățea